Formarea deprinderilor de scris-citit implică efort susţinut o perioadă lungă de timp. Această perioadă nu se referă doar la intervalul clasei I. Etapa premergătoare este şi ea esenţială şi rezidă în activităţile desfăşurate în grădiniţă. Pentru formarea scrisului, activităţile de desenare, decupare, modelare, lipire, autoservire, colorare cu diverse instrumente – creion, cariocă, pensulă – au o importanţă deosebită în stimularea dezvoltării psihomotricităţii. Îndeosebi motricitatea manuală fină este antrenată de aceste activităţi. Ele nu sunt “o simplă joacă”, cum tind să le considere unii adulţi, ci dezvoltă capacitatea de autoreglare, autocontrol, coordonarea ochi-mână, atenţia, precum şi motivaţia şi interesul pentru participarea la activităţile de grup sau individuale, încrederea în posibilităţile proprii. În ceea ce priveşte lectura, aceasta este pregătită de povestirea după imagini, prin intermediul căreia copilul îşi poate însuşi cunoştinţe şi termeni noi, poate înţelege legătura cauzală dintre evenimente şi poate învăţa să îşi organizeze şi să îşi prezinte logic şi coerent ideile. Desigur, şi alte activităţi contribuie la dezvoltarea limbajului în general şi, în acest sens, este semnificativă influenţa mediului care poate favoriza prin stimulări consistente expansiunea verbală a copilului.
Pentru însuşirea optimă a scris-cititului este necesară o vârstă mentală de minim 5 ani. Cum vârsta cronologică nu coincide mereu cu cea mentală, unii elevi, îndeosebi cei cu deficienţe mintale, dar şi cei cu majore carenţe afective, întâmpină dificultăţi de adaptare la ritmul şi specificul programei şcolare. Mai ales elevii cu deficienţe mintale pot avea la intrarea în şcoală o vârstă mentală sub 3 ani. De regulă însă, la vârsta de 6 ani copilul este pregătit cognitiv, psihomotric şi fizic pentru complexitatea activităţii de citire şi scriere. Cititul şi scrisul sunt strâns legate între ele şi sunt însuşite aproape simultan. Când se constată dificultăţi la nivelul uneia dintre ele, se poate presupune că şi cealaltă este afectată.
Tulburările limbajului scris şi citit implică o problematică deosebit de complexă ce necesită o abordare sistematică. Din acest motiv, vor fi prezentate eşalonat, în articole diferite, aspecte generale despre această tulburare, date cu privire la frecvenţa ei, cauze, simptomatologie, modalităţi de recuperare.
Tulburarea limbajului citit-scris, cunoscută sub denumirea de dislexo-disgrafie, are o prevalenţă de aproximativ 4% la copiii de etate şcolară. Acest procent se referă la elevii cu intelect normal şi analizatorii vizual şi auditiv funcţionali. Cei care au deficienţe mintale şi/sau deficienţe senzoriale întâmpină dificultăţi mai mari, mai complexe şi mai frecvente în dezvoltarea limbajului oral şi scris. Dintre elevii “normali” cu tulburări de învăţare a scris-cititului, 60-80% sunt băieţi. De altfel, sexul masculin este în mai mare măsură afectat şi de tulburări ale limbajului oral: tulburări de pronunţie, bâlbâială, întârzieri în dezvoltarea generală a limbajului etc. Datorită stereotipiilor sociale şi diferenţelor educaţionale, fetiţele sunt antrenate în activităţi casnice, îşi verbalizeze mai des acţiunile (“pun masa, şterg praful”). Ele preferă jocurile cu păpuşi care implică dialog, interpetare de roluri. Băieţii sunt adesea mai atraşi de jocuri de construcţii care dezvoltă capacitatea de organizare şi orientare spaţială, dar mai puţin limbajul.
Dislexo-disgrafia se manifestă la unii copii cu intelect normal dezvoltat, în ciuda unei instruiri convenţionale şi a existenţei unor factori socio-culturali oportuni. Cu alte cuvinte, deşi copilul prezintă o inteligenţă normală, primeşte din partea cadrului didactic şi a părinţilor acelaşi sprijin pe care îl primesc şi colegii lui, beneficiază de condiţii materiale bune, nu reuşeşte să îşi formeze deprinderi de scris şi citit în conformitate cu vârsta lui. Tulburările de scris şi citit implică omisiuni, inversiuni, substituiri de litere/sunete sau chiar de cuvinte şi sintagme, confuzii între grafeme/foneme, dificultăţi de orientare în spaţiul paginii, o înţelegere precară a celor citite şi slabe capacităţi de organizare logică a unei compuneri.
Dificultăţile întâlnite în dislexo-disgrafie sunt persistente şi rezistente la corectare, necesitând o intervenţie de specialitate. Stabilirea diagnosticul de dislexo-disgrafie ţine de competenţa logopedului, care se ocupă de diagnosticarea şi corectarea tuturor tulburărilor limbajului oral şi scris. Terapia acestei tulburări de învăţare, ce are multiple forme de manifestare, se realizează eficient prin intervenţii logopedice sistematice, pliate pe particularităţile şi nevoile copilului. Multe cazuri de copii cu dislexo-disgrafie rămân nedescoperite şi necorectate corespunzător din cauză că adulţii care se ocupă de educaţia copilului nu conştientizează existenţa tulburării la copil şi încearcă elimine dificultăţile acestuia prin meditaţii, exerciţii suplimentare suprasolicitante, critică.
Logoped Alexandra Lavinia Rogozea
