Tulburările limbajului scris și citit (I)

Formarea deprinderilor de scris-citit implică efort susținut o perioadă lungă de timp. Această perioadă nu se referă doar la intervalul clasei I. Etapa premergătoare este și ea esențială și rezidă în activitățile desfășurate în grădiniță. Pentru formarea scrisului, activitățile de desenare, decupare, modelare, lipire, autoservire, colorare cu diverse instrumente – creion, cariocă, pensulă – au o importanță deosebită în stimularea dezvoltării psihomotricității. Îndeosebi motricitatea manuală fină este antrenată de aceste activități. Ele nu sunt “o simplă joacă”, cum tind să le considere unii adulți, ci dezvoltă capacitatea de autoreglare, autocontrol, coordonarea ochi-mână, atenția, precum și motivația și interesul pentru participarea la activitățile de grup sau individuale, încrederea în posibilitățile proprii.

În ceea ce privește lectura, aceasta este pregătită de povestirea după imagini, prin intermediul căreia copilul își poate însuși cunoștințe și termeni noi, poate înțelege legătura cauzală dintre evenimente și poate învăța să își organizeze și să își prezinte logic și coerent ideile. Desigur, și alte activități contribuie la dezvoltarea limbajului în general și, în acest sens, este semnificativă influența mediului care poate favoriza prin stimulări consistente expansiunea verbală a copilului.

Pentru însușirea optimă a scris-cititului este necesară o vârstă mentală de minim 5 ani. Cum vârsta cronologică nu coincide mereu cu cea mentală, unii elevi, îndeosebi cei cu deficiențe mintale, dar și cei cu majore carențe afective, întâmpină dificultăți de adaptare la ritmul și specificul programei școlare. Mai ales elevii cu deficiențe mintale pot avea la intrarea în școală o vârstă mentală sub 3 ani. De regulă însă, la vârsta de 6 ani copilul este pregătit cognitiv, psihomotric și fizic pentru complexitatea activității de citire și scriere. Cititul și scrisul sunt strâns legate între ele și sunt însușite aproape simultan. Când se constată dificultăți la nivelul uneia dintre ele, se poate presupune că și cealaltă este afectată.

Tulburările limbajului scris și citit implică o problematică deosebit de complexă ce necesită o abordare sistematică. Din acest motiv, vor fi prezentate eșalonat, în articole diferite, aspecte generale despre această tulburare, date cu privire la frecvența ei, cauze, simptomatologie, modalități de recuperare.

Tulburarea limbajului citit-scris, cunoscută sub denumirea de dislexo-disgrafie, are o prevalență de aproximativ 4% la copiii de etate școlară. Acest procent se referă la elevii cu intelect normal și analizatorii vizual și auditiv funcționali. Cei care au deficiențe mintale și/sau deficiențe senzoriale întâmpină dificultăți mai mari, mai complexe și mai frecvente în dezvoltarea limbajului oral și scris. Dintre elevii “normali” cu tulburări de învățare a scris-cititului, 60-80% sunt băieți. De altfel, sexul masculin este în mai mare măsură afectat și de tulburări ale limbajului oral: tulburări de pronunție, bâlbâială, întârzieri în dezvoltarea generală a limbajului etc. Datorită stereotipiilor sociale și diferențelor educaționale, fetițele sunt antrenate în activități casnice, își verbalizează mai des acțiunile (“pun masa, șterg praful”). Ele preferă jocurile cu păpuși care implică dialog, interpretare de roluri. Băieții sunt adesea mai atrași de jocuri de construcții care dezvoltă capacitatea de organizare și orientare spațială, dar mai puțin limbajul.

Dislexo-disgrafia se manifestă la unii copii cu intelect normal dezvoltat, în ciuda unei instruiri convenționale și a existenței unor factori socio-culturali oportuni. Cu alte cuvinte, deși copilul prezintă o inteligență normală, primește din partea cadrului didactic și a părinților același sprijin pe care îl primesc și colegii lui, beneficiază de condiții materiale bune, nu reușește să își formeze deprinderi de scris și citit în conformitate cu vârsta lui. Tulburările de scris și citit implică omisiuni, inversiuni, substituiri de litere/sunete sau chiar de cuvinte și sintagme, confuzii între grafeme/foneme, dificultăți de orientare în spațiul paginii, o înțelegere precară a celor citite și slabe capacități de organizare logică a unei compuneri.

Dificultățile întâlnite în dislexo-disgrafie sunt persistente și rezistente la corectare, necesitând o intervenție de specialitate. Stabilirea diagnosticul de dislexo-disgrafie ține de competența logopedului, care se ocupă de diagnosticarea și corectarea tuturor tulburărilor limbajului oral și scris. Terapia acestei tulburări de învățare, ce are multiple forme de manifestare, se realizează eficient prin intervenții logopedice sistematice, pliate pe particularitățile și nevoile copilului. Multe cazuri de copii cu dislexo-disgrafie rămân nedescoperite și necorectate corespunzător din cauză că adulții care se ocupă de educația copilului nu conștientizează existența tulburării la copil și încearcă să elimine dificultățile acestuia prin meditații, exerciții suplimentare suprasolicitante, critică.

Logoped Alexandra Lavinia Rogozea